Legendă despre Baba Dochia

"Pe la-ntâi de marte
Când se luptă-n parte
Cei doi învingători
Neînvingători,
Noapte și lumină,
Pe bolta senină,
Soare și cu nori.
Și când iarna toată
Pare-ngenunchiată
D-un soare arzător
Și amăgitor,
Dochia înrăită,
De iarn-obosită,
Vru să suie-n plai
Ca-n luna lui mai.
Turma își adună,
Caprele din stână,
Ce mereu cârteau
Că nutret n-aveau
Și o ia spre culme
Pe-unde nu sunt urme,
De mândrii Carpați,
De vânturi uscați.
Caprele-o urmează
Si ea le-ndemnează:
- Hai, căprițe, hai,
Să ieșim din văi,
S-ajungem pe munte
Pe-a Jepilor frunte,
Sa vă văd păscând,
Bab sumețită,
De soare-amăgită,
Se tot suie-n sus
Unde-i Dorul pus,
Și prin nori se ppierde,
Cătând iarbă verde
Colo-n Jepii mari,
Dragi la miorari.
Și-n creasta ripoasă,
Naltă, fioroasă,
Unde-n veci e ger,
Capu-ți dă de cer!
Opt zile trecuse,
Baba mi se duse,
Prin vârtej de nori
Și spie de ninsori,
Sus pe Omul rece,
Care nori intrece,
Dacic, vechi altar,
Cu cerul hotar,
Unde se uimește
Ochiul, când privește
Peste două țări
Născute surori.
Dochia-năsprită
Și de vânt răzbită
- Vânt îngrozitor
De te ia fior, -
Aruncă blăsteme,
De cer nu se teme.
Și-n cugetul său
Uită Dumnezeu.
Ea se întărește
Și gura-i sporește:
- Hai, căprițe, hăi,
Mai în jos spre văi,
La Ialomicioară
Cu dulce apșioară,
Să vă văd păscând,
Vrând Domnul, nevrând!
“Când și-aste cuvinte
Zise fără minte,
Bab’aci pe loc
Se făcu un bloc,
Ea și turma toată
Stâne tot de piatră,
Ce și-azi se văd stând,
Plaiul înălbind,
Plai ce Babe-l cheamă
Ca să ne dăm seamă
Că-n a noua zi
Se-mpetri aci
Cea Babă Dochie,
A cărui istorie
Seculi o șoptesc
Munți o povestesc.”


(...culeasă din zona Munteniei)