***

"Necunoașterea ne-a împins în direcţia cunoașterii. 

După ce am mers pe atâtea drumuri, după ce am crezut de atâtea ori în cunoaștere, admitem în final – din onestitate, dar nu cu bucurie – că nu mai știm? 

După ce a fost plimbat la infinit, de la Caiafa la Pilat, pentru fiecare eu, ce dorește să știe cu orice preţ, vine acel moment de a nu mai ști insondabil. 

Eul, epuizat, cedează.
Suntem învinși și, în mod aproape automat, această regresie a cunoașterii noastre ne face să cădem în ignoranţă, al cărei prim efect este de a ne aduce la disperare.

Ignoranţă. 

Cu cât este mai vastă întinderea cunoașterii noastre, cu atât este mai mare graniţa, tangenta cu necunoașterea, și cu atât este mai penetrată conștiinţa noastră de către întinderea incomensurabilă a necunoașterii, și atunci fiecare drum, fiecare cunoaștere consumată până la extremă de către eu, până la un punct maxim, până la esenţă, se sfârșește în final în profunda vale a neîmplinirii și a lipsei. 

Când totul este contrar. 

Când îi lipsește o singură uncie.
Când cunoașterea noastră se spulberă. 

Când modesta noastră cunoaștere – această asigurare atât de nădăjduită împotriva furtunii existenţiale – se dovedește insuficientă, iar portița de scăpare manifestă doar incertitudine. Când avem valizele pline de cunoaștere și informaţii, ani de experienţă în rucsacul nostru și descoperim ignoranţa noastră în ceea ce privește esenţialul.
Atunci care este reacţia? 

Un ţipăt sfâșietor? 

Un blestem? 

O cerere scrisă? 

O tăcere glacială?
Această necunoaștere este schimbarea radicală, revirimentul, momentul critic al căutării noastre."

(Revista Pentagrama)