“Fericirea umană este un subiect vast, despre care se vorbeşte din Antichitate, dar care are o „suspectă actualitate”, devenind „monden”.
În Occidentul zilelor noastre, un răspuns „la modă” la problema fericirii este „Gîndeşte pozitiv!”, aducîndu-mi aminte de o replică a scriitorului maghiar Péter Esterházy, care a spus că gîndirea pozitivă e opusul gîndirii.
Nu poţi să fii un mecanism care livrează non-stop surîsuri, nu poţi să întîmpini totul într-o stare orgasmică fără întrerupere.
Un alt răspuns standard, provenit de această dată din Orient, este „Detaşează-te!, „Desprinde-te!”, „Nu lua notă de cotidianul acesta care încarcă, tulbură, creează confuzie. Lasă-te purtat”.
Cu alte cuvinte, în prima variantă ni se spunea să ne facem plante, aici ni se cere să ne facem nori.
Lucrurile nu merg aşa… suntem nefericiţi pentru că suntem oameni, fapt ce porneşte de la păcatul originar: suntem nişte fiinţe «căzute», nu suntem în ordine, ni se ard siguranţele uşor, nu facem faţă la absoluturi…
…După mine, cea mai mare piedică în a fi fericit este să ai asta pe creier tot timpul.
…După mine, cea mai mare piedică în a fi fericit este să ai asta pe creier tot timpul.
Problema fericirii, ca obsesie, e o sursă sigură de nefericire, de nevroză.
În plus, există o boală foarte grea a lumii de azi: Bertrand Russell îi spune oboseală, eu i-aş spune faptul de a fi ocupat.
A fi ocupat înseamnă a fi sub controlul altuia, a fi în stare de supunere faţă de ceva care îţi este exterior.
De dimineaţa pînă seara sîntem ocupaţi, adică nu sîntem noi înşine.
Asta înseamnă că ne lipsesc două lucruri esenţiale, în fiecare zi: ne lipsesc sau se micşorează enorm răgazurile – pauzele, momentele cînd înlocuieşti fapta cu o stare – şi singurătăţile.
Cît timp din zi mai avem, ocupaţi cum sîntem, pentru reflexivitate, pentru zacere?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu