.

"Vino și asează-te.
Peste două zile nu voi mai fi aici...
Și pe urmă...niciodată."
(Vasili Șukșin)




duminică, 8 decembrie 2013

murmurul...



Mi s-au închis pleoapele și mă făcea Visul înotătoare prin dune de nisip.
Îmi îmblânzeam gesturile c-un murmur...
Eram într-un timp uitat, nici măcar părăsită, mai-rău-zis, eram neîntâlnită (încă!), da, asta știam și-n murmurul meu, tânjeam să fii fost...
Îmi întrebam Visul de unde mă-sa știa Oracolul câți pași voi face în nisip?
Eram pe ultimul pas, saliva-mi era salină la colțurile gurii și, cuvinte sărate-mi umblau prin minte, că cele nesărate deja le-njurasem.
Atunci am auzit cum o poartă și-o încuietoare scrâjneau, înfiripând în fața mea un...cub!
Înalți cât să le ating muchia de sus, transparenți, fără umbră și, priviți de foarte aproape, pereții cubului erau făcuți din infinite si infime cuburi ce se mișcau scânteind de un verde fosforescent si blând.
Știam (?) că pot să trec prin el.
Și-a aparut de dincolo de perete o fetiță îmbrăctă într-o robă cernită, strigând disperată să nu trec...
Și ca să o iau în seamă, lângă ea s-a ivit un bătrân bărbos, în același fel de robă, sprijinindu-se-ntr-un toiag patriarhal.
”Bine ai făcut, îi zise fetei, ea este din poporul Eonilor și, nu asta-i poarta lor!”
Am alunecat în genunchi, cu mâinile înfipte-n nisip, încercând să-mi amintesc dacă Oracolul mi-a spua ceva de vo poartă....
Eram așa de obosită, încât abia mi-am prins un gând ce mă asemăna cu nisipul (eram în cădere sau numa la-ndemâna furtunii?)
”Murmurul acela te-a salvat! Și-acum îți dau ca umbră...o frunză.”
Îl auzeam pe bătrân, dar mi se-nchideau pleoapele, știind că ieșeam din Vis, urmând ca Viața să mă facă și, eu s-o-ntreb, cine-s Eonii și de ce m-am rătăcit de ei?




***

2 comentarii: