elementalul

Capatul indepartat al aleei strajuita de copaci , se pierdea intr-un halou de un albastru intens.
Ma apropiam, curioasa daca pot atinge acel „loc”.
Daca acea culoare imi permitea sa o respir.
Daca...
Dar, din ce ma apropiam devenea mai transparenta .
O iluzie optica... si-a ras de mine ! :)))
M-am sprijinit de ultimul copac, bucurandu-ma de aceasta pacaleala si... de AER !!!
Aerul – fundamentul vietii mele dar si al copacului de care ma lipisem.
Imbratisandu-l, aveam imaginea unei spirale prin care-i circula seva...
Si-am lasat sa se-ntample !
-„Vayu, Vayu...sopteam, deja plangand.
- Nu-mi pot manui viata !”
Copacul respira odata cu mine si-si armoniza „tensiunea” sevei cu cea a sangelui meu .
Ne impleteam cu aceeasi emotie, iar stomacul meu flutura cum isi „flutura” el radacinile de sub talpile mele.
Apoi o „lovitura” scurta a facut sa nu-mi mai simt greutatea, nici spatiul, nici timpul...
Si imediat sa ma simt navalita de mine insami...
-„Dumnezeule, invata-ma sa te iubesc!”
Strangeam un suflet, o creatura cu constiinta, care se bucura in bratele mele.
Parca recunosteam o Silfida astrala care traversa spatiul.
Ii era dor si asta o facea sa se agite, sa invarta aerul de langa mine.
A vajait scurt...Atata cat i s-a ingaduit, dar nu indeajuns cat sa-mi amintesc de ce mi-era atat de dor de ea !

 ¸¸.*☆˚ˏֶ.✫ • * ¨ `* °☼✲